Prietenii imaginari reprezintă o etapă obișnuită în copilărie. Estimările sugerează că până la 2/3 dintre copii au un prieten imaginar la un moment dat în copilărie, perioada apariției fiind de obicei cuprinsă între vârsta de trei și opt ani – dar uneori se mută în adolescență și nu numai.

Relațiile imaginare pot fi de natură ierarhică sau egalitară. Cercetările indică faptul că prietenii imaginari se încadrează de obicei în una din cele două categorii: prieteni invizibili și obiecte care prind viată. 

Marea majoritate a copiilor recunosc că prietenii imaginari nu sunt reali, chiar indicând asta către adulți. Dincolo de tovarășul fictiv individual, unii copii dezvoltă o lume imaginară foarte detaliată.

De ce se dezvoltă? 

În general, copiii care dezvoltă prieteni imaginari, îi creează, pentru că este plăcut. Adesea, acești copii sunt foarte sociali și au o mare plăcere pentru jocurile fanteziste.

Cercetările lui Stephanie Carlson sugerează că copiii dezvoltă prietenii imaginare pentru a satisface trei nevoi psihologice care se bazează pe teoria autodeterminării.

1. Competență: Copiii își dezvoltă adesea un rol de lider alături de tovarășii lor imaginari și, prin urmare, trebuie să-i învețe anumite abilități .
2. Relație: Copiii par să dezvolte o relație puternică, asemănătoare cu o prietenie reală, cu colegii lor de joacă imaginari.
3. Autonomie: Adesea, copiii își pot folosi prietenii imaginari pentru a manipula o situație pentru a simți un sentiment de control.

Preocupările părinților

În cartea sa din 1945, Common Sense Book of Baby and Childcare, Dr. Benjamin Spock a sugerat că părinții ar trebui să fie îngrijorați de faptul că un copil cu vârsta peste patru ani are un prieten imaginar. Potrivit doctorului Spock, acești colegi de joc fictivi erau un semn de inadaptare sau lipsă de ceva în viața reală.

Jean Piaget, poate cel mai renumit psiholog al dezvoltării din secolul al XX-lea, a mai indicat, în 1962, că partenerii de joacă imaginari erau problematici și indicau lipsa de coerență – un semn al unui copil inadaptat.

Dovezile științifice din ultimele trei decenii nu susțin afirmațiile făcute de Dr. Spock sau Dr. Piaget. De fapt, cele mai recente cercetări sugerează că partenerii imaginari aduc variabile psihologice pozitive în copilărie și la vârsta adultă.

Relația cu alte variabile psihologice

În timp ce cercetarea are o natură corelațională datorită subiectului de studiu, există dovezi despre copiii cu parteneri de joacă imaginari că au un vocabular avansat și abilități de a vedea perspective. În plus, tind să fie copiii mai puțin timizi, mai orientați social, cu niveluri mai ridicate de creativitate, în general.

Cercetările sugerează, de asemenea, o relație între orientarea spre fantezie și scorurile mai mari la testele creative de rezolvare a problemelor. Studiile au descoperit că aceștia găsesc mai bine utilizări alternative pentru lucruri. Este mai puțin probabil să cedeze fixității funcționale.

Pe baza studiilor retrospective ale copilăriei, se pare că acești copii tind să devină adulți mai creativi care indică faptul că au o existență globală mai imaginativă (de exemplu, pierzându-se în romane).

Suprastimularea

În timp ce unii cercetători se îndoiesc de existența unei legături între prietenii imaginari și abilitățile intelectuale avansate, există un model teoretic care sugerează că nivelurile crescute ale capacităților imaginative sunt o caracteristică a unor copii cu abilități cognitive superioare.

Teoria dezintegrării pozitive a lui Kazimierz Dabrowski intră în detalii deosebite despre conceptul de suprastimulare la copiii supradotați. Acest articol oferă o descriere utilă care se suprapune considerabil cu descrierea copiilor cu prieteni imaginari. 

Iată o listă: 

Utilizarea frecventă a imaginii și a metaforei;

Facilitate pentru invenție și fantezie;

Facilitate pentru vizualizare detaliată, percepție poetică și dramatică, gândire animistă și magică;

Capacitatea de a trăi într-o lume de fantezie;

O predilecție pentru magie și basme;

Imaginea spontană ca expresie a tensiunii emoționale;

Imagini, amestecând adevăr și ficțiune, vise elaborate, iluzii;

Toleranță scăzută la plictiselă;

Deschiderea spre experiență.

Dr. Taylor sugerează gândirea la prietenii imaginari ca la o „bulă magică”. Cred că aceasta este o analogie perfectă. Copiii recunosc balonul, dar nu vor să-și facă lumea fermecată.

Ca părinte, dacă vă găsiți navigând în interiorul balonului, îmbrățișați experiența. Folosiți-o ca pe o oportunitate de a vă conecta cu copilul dvs. Sondați și puneți întrebări pentru a obține o perspectivă asupra gândurilor, sentimentelor și înțelegerii lumii a copilului. Aveți grijă să nu preluați prietenul imaginar – copiii vor control. 

Dacă vă jucați împreună, s-ar putea să fiți surprinși de distracția pe care o veți avea și de ceea ce așteaptă copiii creativi în viitor.