De ce este bine sa mergi cu copilul la psiholog?
Iulia Savu
Cu secole în urmă, psihologia copilului era un concept complet străin. În vremurile medievale, de exemplu, copiii au fost văzuți ca niște versiuni mai mici ale adulților. Ei au fost tratați la fel – și chiar îmbrăcați la fel – ca adulții. Astăzi știm despre copilărie ca reprezinta etapa cea mai importanta în viața unei persoane. Evenimentele care apar atunci când suntem tineri – chiar mici, aparent nesemnificative – pot avea un impact direct asupra modului în care ne simțim și ne comportăm ca adulți.
Studiul proceselor psihologice ale copiilor și, în mod specific, modul în care aceste procese diferă de cele ale adulților, modul în care se dezvoltă de la naștere până la sfârșitul adolescenței și cum și de ce diferă de la un copil la altul este o ramură specializată a psihologiei cunoscută drept psihologia copilului. Lucram cu copii și adolescenți pentru a diagnostica și a ajuta la rezolvarea deficientelor care cauzează probleme emoționale sau comportamentale, cum ar fi dificultatile de învățare, tulburare de deficit de atenție, hiperactivitate, anxietate și depresie. De asemenea, evaluam copiii pentru depistarea unor întârzieri in dezvoltare, semne de tulburări de spectru autist și alte probleme care afectează evolutia lor.
5 domenii ale psihologiei copilului … și ceea ce ne învață
1. Dezvoltarea
Studiul dezvoltării copilului este deseori împărțit în trei mari domenii: fizice, cognitive și social-emoționale. Dezvoltarea fizică, care apare în general într-o secvență relativ stabilă, previzibilă, se referă la schimbările fizice ale corpului și include dobândirea anumitor abilități, cum ar fi coordonarea motorului brut și coordonarea motorului fin. Dezvoltarea intelectuală se referă la procesele pe care copiii le folosesc pentru a câștiga cunoștințe și care includ limbajul, gândirea, raționamentul și imaginația. Deoarece dezvoltarea socială și emoțională este atât de interdependentă, aceste două domenii sunt adesea grupate împreună. Învățarea de a relaționa cu alții face parte din dezvoltarea socială a copilului, în timp ce dezvoltarea emoțională implică sentimentele și exprimarea sentimentelor. Încrederea, teama, încrederea, mândria, prietenia și umorul sunt parte a dezvoltării social-emoționale a omului.
Deși pot fi împărțite în categorii pentru o înțelegere mai ușoară, ariile fizice, cognitive și social-emoționale ale dezvoltării unui copil sunt toate legate. Dezvoltarea într-un domeniu poate influența puternic acest lucru în altul. De exemplu, scrierea cuvintelor necesită atât abilități motorii fine, cât și abilități lingvistice cognitive. Și, la fel cum cercetarea ne-a dezvaluit diferitele domenii ale dezvoltării, ea arată, de asemenea, că dezvoltarea urmează modele sau principii cheie. Înțelegerea acestor principii a avut o influență enormă asupra modului în care ne îngrijim, tratăm și educăm copiii astăzi.
2. Momente importante
Piața de dezvoltare este o modalitate importantă pentru noi, psihologii, de a măsura progresul unui copil în câteva domenii importante de dezvoltare. În esență, ele acționează ca puncte de control în dezvoltarea copilului pentru a determina ce este capabil să facă copilul tipic la o anumită vârstă. Cunoașterea reperelor de vârstă diferite ajută psihologul să înțeleagă dezvoltarea normală a copilului și ajută, de asemenea, la identificarea potențialelor probleme cu dezvoltarea întârziată. De exemplu, un copil care are o vârstă de 12 luni poate de obicei să stea și să-și susțină greutatea sprijinindu-se de ceva. Unii copii la această vârstă pot chiar să meargă. Dacă un copil atinge vârsta de 18 luni, dar încă nu poate merge, ar putea indica o problemă care necesită investigații suplimentare.
Noi analizăm patru categorii principale de repere, care urmăresc în mod liber principalele domenii de dezvoltare discutate mai sus. În primul rând, există repere fizice, care se referă la dezvoltarea atât a abilităților motorii brute, cât și a celor fine. În al doilea rând, există repere cognitive sau mentale, care se referă la aptitudinea de dezvoltare a copilului pentru gândire, învățare și rezolvare a problemelor. În al treilea rând, există repere sociale și emoționale, care se referă la abilitatea copilului de a exprima emoții și de a răspunde la interacțiunea socială. Și, în sfârșit, există repere de comunicare și limbă, care implică abilitățile de comunicare verbală și non-verbală ale copilului.
3. Comportamentul
Toți copiii pot fi obișnuiți, sfidători și impulsivi din când în când. Conflictele dintre părinți și copii sunt, de asemenea, inevitabile, pe măsură ce acestea din urmă se luptă, de la „două persoane teribile” până la adolescență, pentru a-și susține independența și a-și dezvolta propriile identități. Aceste comportamente sunt o parte normală a procesului de creștere. Cu toate acestea, unii copii au comportamente extrem de dificile și provocatoare care sunt în afara normei pentru vârsta lor. De fapt, tulburările comportamentale sunt cel mai frecvent motiv pentru care părinții caută ajutorul psihologilor copilului.
În unele cazuri, aceste probleme comportamentale sunt probleme temporare datorate în mare măsură situațiilor stresante, cum ar fi nașterea unui frate, un divorț sau o moarte în familie. Alte cazuri implică un model de comportamente ostile, agresive sau disruptive susținute, care nu sunt adecvate vârstei copilului. Cele mai tipice tulburări comportamentale perturbatoare includ opoziția ODD), tulburare de comportament (CD) și tulburare de hiperactivitate cu deficit de atenție (ADHD). Aceste trei tulburări comportamentale împărtășesc câteva simptome comune și pot fi exacerbate în continuare de probleme emoționale și tulburări de dispoziție. Psihologia copilului implică căutarea tuturor rădăcinilor posibile la aceste probleme comportamentale, inclusiv tulburările cerebrale, genetica, dieta, dinamica familiei și stresul, și tratarea acestora în consecință.
4. Emoțiile
Dezvoltarea emoțională presupune învățarea a ceea ce reprezinta sentimentele și emoțiile, înțelegerea modului și a motivelor pentru care acestea se manifestă, recunoașterea propriilor sentimente și ale altora și dezvoltarea unor moduri eficiente de gestionare a acestora. Acest proces complex începe de la început și continuă până la maturitate. Primele emoții care pot fi recunoscute la copii includ bucuria, furia, tristețea și frica. Mai târziu, pe măsură ce copiii încep să dezvolte un sentiment de sine, apar emoții mai complexe cum ar fi timiditatea, surpriza, entuziasmul, rușinea, vina, mândria și empatia. Lucrurile care provoacă răspunsuri emoționale se schimbă, la fel ca și strategiile folosite pentru a le gestiona.
Învățarea de a reglementa emoțiile este mai dificilă pentru unii copii decât pentru alții. Acest lucru se poate datora temperamentului lor emoțional deosebit – unii copii simt emoțiile mai intens și mai ușor, sunt reactivi emoționali și le este mai greu să se liniștească. Copiii reactivi emoțional, de asemenea, tind să se îngrijoreze mai repede și mai ușor decât ceilalți copii. Este, prin urmare, activitatea psihologului copilului să identifice motivele pentru care copilul are dificultăți în a-și exprima sau regla emotiile și să dezvolte strategii care să-l ajute să învețe să accepte sentimentele și să înțeleagă legăturile dintre sentimente și comportament.
5. Socializarea
În strânsă legătură cu dezvoltarea emoțională este dezvoltarea socială. Declarată pur și simplu, socializarea implică dobândirea valorilor, cunoștințelor și abilităților care permit copiilor să se relaționeze eficient cu alții și să contribuie în mod pozitiv la familie, școală și comunitate. Deși procesul începe la scurt timp după naștere și continuă până la maturitate, vârsta copilăriei este o perioadă crucială pentru socializare.
Una dintre primele și cele mai importante relații cu copiii este experiența cu părinții lor sau cu îngrijitorii primari, iar calitatea acestei relații are un efect semnificativ asupra dezvoltării sociale ulterioare. În relațiile cu ceilalti, copiii învață să inițieze și să mențină interacțiunile sociale, dobândind abilități de gestionare a conflictelor cum ar fi compromisul și negocierea. Jocul implică, de asemenea, coordonarea reciprocă, uneori complexă, a obiectivelor, acțiunilor și înțelegerii. Prin aceste experiențe, copiii dezvoltă prietenii care oferă surse suplimentare de securitate și sprijin pentru cei furnizați de părinți.
Factorii care pot contribui la o incapacitate de a dezvolta abilități sociale adecvate vârstei includ totul, de la valoarea iubirii și a afecțiunii pe care copilul o primește la statutul socio-economic al familiei. Copiii care nu reușesc să socializeze în mod corespunzător întâmpină dificultăți în crearea și menținerea unor relații satisfăcătoare cu ceilalți – o limitare pe care mulți o poartă în maturitate. Domeniile pe care noi, psihologii, încercam să le abordam atunci când lucram cu astfel de copii includ reducerea impulsurilor ostile sau agresive și, în schimb, învățarea de a se exprima în plan social în mod adecvat; angajarea în acțiuni constructive din punct de vedere social (cum ar fi ajutorul, îngrijirea și împărtășirea cu ceilalți) și dezvoltarea unui sentiment de sine sănătos.
Pentru mai multe informații, faceți clic aici.
